A fi sau a nu fi profesoară

Un copil care iubea limba și literatura: română, engleză, franceză

Este cineva aici care crede in destin? Iar daca DESTIN este un cuvânt prea mare, să restrângem, poate la sensul vieții, sau sa mai restrângem puțin și să alegem vocație?

Când eram mica mică, încă nu intrasem la școală, ai mei s-au străduit foarte mult să îmi insufle un „ce ai să te faci când vei fi mare” așa cum îl vedeau ei pentru mine la modul ideal. Mi se prezenta o imagine frumoasă, în care atunci când voi fi mare voi fi chimistă, sau cel puțin doctor, iar halatul alb și mâinile băgate nonșalant în buzunar, ca pentru o persoană total lipsită de griji, erau simbolul viitorului strălucit pe care mi-l descriau. Se întâmplă totuși, că această poveste nu mi s-a părut niciodată a-mi aparține, nu era cu mine, ceea ce în timp s-a și adeverit.

La grădiniță nu lipseam cu poeziile de la nici o serbare iar la serbarea abecedarului mi s-a atribuit rolul prezentatoarei. Odată ajunsă la școală, a început să-mi placă mai întâi să citesc și apoi să scriu poezii. Citeam tot ce îmi pica în mană, răscoleam deseori biblioteca sărăcăcioasă a orașului după titluri întoarse de la alți cititori iar când am descoperit biblioteca uitată într-un geamantan urcat pe șifonier a bunicii am fost în al nouălea cer.

Apoi s-a dovedit că aveam mai mult talent la română decât la matematica, dar asta pentru că eram în permanentă competiție cu colegii mei, olimpici pe județ și pe țară la matematică, fapt care a reușit să-mi construiască un complex și o încordare în ceea ce privește această materie, pe care am ajuns să o înțeleg și să o îndrăgesc abia atunci când am reluat-o împreună cu fiul meu, al cărui meditator am fost in clasele primare si gimnaziu.

Apoi am început să învăț limbile străine.

Engleza din clasa a 5-a și franceza din clasa a 6-a. Le adoram! Nu îmi scăpa nimic! Eram ca un burete atunci când aveam ocazia să răsfoiesc colecția „Engleza fără profesor” pe care o aveam acasă și cărțile de la Biblioteca Franceza a orașului. Îmi plăceau mult și istoria și științele naturii, mai ales pentru că am avut profesori deosebiți, de care îmi amintesc cu mare drag, dar în materiile care implicau limba și limbajul mă regăseam cu totul.

Un copil care își căuta calea de urmat.

Așa se face că, atunci când am terminat clasa a 8-a, intuiția mea de copil de 14 ani a găsit că alegerea cea mai buna pentru mine ar fi fost să urmez Liceul Pedagogic. Pentru cei care nu au trăit vremurile anilor școlari 1980-1990, atunci era momentul de treapta I, cea care putea stabili traseul in viață pentru pruncii acelor ani. Intuiția, nu mintea, deoarece mintea mi-ar fi cerut sa urmez o clasă de matematică fizică, pentru a putea rămâne în orașul natal, dar daca sensul era într-adevăr de a-mi fi dezvoltat aptitudinile cu scopul de a-mi urma vocația, Pedagogicul era alegerea.

Iar fiindcă suntem dresați de evoluția societății să ne urmăm logica și să înăbușim intenționat vocea intuiției, am mers până aproape de ultimul trimestru pe ideea că voi urma clasa de matematică fizică la care aspirau cam toți colegii mei de generație. Liceu bun, profesori buni, în orașul natal, totul se bifa logic și acoperea și regulile de statut social care îmi fuseseră insuflate din fragedă copilărie.

Destinul a făcut ca tocmai în anul acela celebra clasă de mate-fizică să nu mai fie repartizată liceului și profesorilor care „bifau toate căsuțele”. Aceasta s-a mutat la un alt liceu, cel mai slab cotat din oraș, iar la cel vizat de mine se înființau numai clase de mecanică. Inadmisibil! Căsuța statutului debifată de asemenea. Așa că am începu să mă gândesc din nou la alegerea unui liceu în afara orașului.

Eu as fi vrut Pedagogic, părinții au hotărât să mă susțină numai dacă optam pentru Liceul Sanitar, fiindcă „de aici ieși cu o meserie”, așa că orientarea practică a bătut intuiția și m-a lansat către o școală care nu-mi displăcea, în care am învățat foarte multe lucruri pe care apoi le-am folosit în viață, dar care nu era nici pe departe vocația mea.

Și ca să dovedesc acest lucru din nou și din nou, la finalul liceului am ales Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, apoi m-am specializat în relații publice și marketing și am lucrat în companii multinaționale în job-uri de PR, marketing și vânzări.

Apoi mi-am deschis propria afacere în domeniul educației.

Ar părea că nimic din toate acestea nu are legătură, că am zburdat prin viață fără un fir logic al destinației vocaționale până când am înțeles….

În celebrul său discurs de la Universitatea Standford, Steve Jobs spunea: „Nu vei putea niciodată să faci conexiunile dacă privești înainte. Trebuie să te uiți înapoi pentru a vedea sensul. Trebuie să ai încredere că în viitor, într-un fel sau altul, totul va avea sens și trebuie să ai încredere în fler, intuiție, destin, viață, karma, cum vrei să o numești. Credința că nimic nu este întâmplător îți va da încrederea de a-ți urma inima, chiar și atunci când aceasta te scoate de pe cărarea bătătorită. Iar acest lucru va face diferența!„

Mi-a luat ceva timp după deschiderea afacerii în educație ca să înțeleg că nu am făcut decât să mă întorc acolo unde intuiția m-a îndrumat de la bun început. Și am mai înțeles că, deși am ales inițial alt drum, nici acest lucru nu a fost întâmplător. Aveam să am nevoie de toate instrumentele pe care mi le-a dat trecerea prin joburi de comunicator și/sau vânzător ca să pot scoate la iveală perla pe care nimeni nu o vede, ascunsă fiind în norul de fum dens al industriilor și comerțului: perla educației pentru copii realizată într-un fel care să îi propulseze nu numai la nivel cognitiv, ci și intuitiv și al inteligenței emoționale. Iar acum un an, după 8 ani în acest business, timp în care am devenit formator în sistemul educațional național, am decis să urmez cursurile de acreditare ale metodei educaționale pe care o reprezint și să devin, de acum și profesoară de limba engleză.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *